Text 2: 11 vorbe…d-ale lui Cioran

Copyright @DCS 2020

1. Cioran a văzut lumea ca un simulacru de bunătate. În viziunea lui, timpul nu şi-a putut construi sacralitatea fără spaţiu; ieri, astăzi şi mâine devenind “simple categorii de servitori”. Pentru el, “zilele sunt atinse mereu de sterilitate”, iar omul trăieşte o continuă dramă pentru că şi-a separat timpul de existenţă. Fugind de aceasta, “e apăsat de timp. Şi (..) simte cum creşte în el timpul asemenea morţii.” Delimitează timpul, construind o ideologie separată unui timp “pur, limpezit”, “eliberat de întâmplări, de fiinţe şi de lucruri”, care nu se arată decât “în anumite momente ale nopţii”, ce se simte trecând, constituiind pentru om “unica grijă de a se târî spre o catastrofă exemplară.”

2. Astfel, viaţa îţi poate încadra devenirea. Spiritul apare în antiteză cu viaţa, făcându-i concurenţă: “faţă de orice fapt din viaţă, spiritul joacă rolul celui care strică buna dispoziţie.” Cu toate acestea, descoperă rostul vieţii şi acela că “ea nu are niciun rost; însă fiecare dintre noi găseşte unul.”

3. Din această cauză, omul intervine ca un ambidextru al destinului. Sunt oameni care “caută sensul vieţii” şi oameni care “l-au găsit fără să-l caute”. Dacă omul încearcă să depindă cu totul de Dumnezeu, va “progresa lent, atât de lent” încât nici măcar nu-şi va dădea seama. Dacă omul nu va mai trăi “în umbra nimănui”, se va grăbi, iar “asta-l va întrista şi ar da orice ca să regăsească vechea credinţă.”

4. Deşi Cioran afirmă că detestă omul, nu poate să aibă aceeaşi atitudine şi cu fiinţa omenească. “Detest fiinţa omenească, pentru simplul fapt că în cuvântul fiinţă există, oricât s-ar spune, un ce de plinătate, de enigmatic şi pasionant, însuşiri străine noţiunii de om.” Însă această delimitare îi trezeşte o suspiciune, fiinţa devenind suspectă: “Ce să spui atunci despre viaţă, care e devenirea şi ofilirea ei?”

5. Ulterior, intervine antiteza bine-rău, prin care el doreşte respectarea unei singure direcţii. Aceea a obţinerii mântuirii, pentru a “limpezi îndoitul lanţ al Binelui şi Răului.” Binele este văzut ca un obstacol, iar oamenii ca nişte fiinţe mult prea înapoiate din punct de vedere spiritual pentru a putea admite acest fapt. Pe de altă parte, Răul se individualizează, separându-se de “indiferenţa originară”, luându-şi “timpul ca pseudonim.” Pentru a obţine mîntuirea însă, oamenii trebuie să creadă în morală, căci doar aşa Răul va muri “istovindu-şi vitalitatea”.

6. Libertatea apare astfel ca un dar, un dar al înţelegerii vieţii. Va fi liber doar cel care “a descoperit zădărnicia tuturor punctelor de vedere” şi eliberat doar cel care “a tras din asta consecinţele.” Verbul “a simţi” va capăta un dublu sens, acela de a înţelege trăirea, dar şi de a înţelege realitatea. De aceea, Cioran afirmă: Simt că sunt liber, dar ştiu că nu sunt.”

7. Intuiţia se manifestă ulterior libertăţii, venind în completarea ei şi delimitarea fiinţei omeneşti. Cioran a considerat că există două feluri de inuiţie: cele originare (Homer, Upanişade, folclor) şi cele târzii (budhism Mahazana, stoicism roman, gnosticism alexandrin). Aceste inuiţii nu sunt mai mult, nici mai puţin decât nişte “fulgere primare şi palide licăriri”, ce duc la trezirea conştiinţei şi “plictiseala de a fi treaz”.

8. Omul îşi construieşte astfel imaginea, spunând ceea ce a vrut să spună. Trebuie însă să lase “o imagine de sine incompletă” este considerată de Cioran ca fiind “o regulă de aur”

9. Din dorinţa de a-şi defini devenirea şi a-şi motiva existenţa, omul se întoarce spre Dumnezeu. Cioran îl vede pe Dumnezeu ca o boală: “o boală de care te crezi vindecat pentru că nu moare nimeni din cauza ei.” Îl defineşte pe Dumnezeu ca fiind “intervalul dintre două bătăi ale inimii”, oferindu-i ambivalenţă, dar cu toate acestea există şi inimi în care Dumnezeu nu poate privi “fără a-şi pierde inocenţa”. În ideea autorului, Dumnezeu este, “chiar dacă nu este” şi încearcă să-şi explice cum va putea El să-l înşeleagă cu adevărat pe om: “Va putea duce Dumnezeu toate lipsurile mele? Va putea să se urnească sub povara atâtor tristeţi?”

10. Definindu-l pe Dumnezeu, omul va înţelege mai bine moartea. Pentru Cioran, moartea “este savoarea existenţei”. Omul pare să accepte ideea de a muri, dar nu şi “ceasul mortii”: “să mori oricând, numai când nu trebuie să mori, nu!”. Astfel, fiinţa omenească conştientizează că poartă “nu numai viaţa sa, ci şi moartea sa”.

11. Astfel, nu-i va rămâne omul decât o singură soluţie, pentru a putea supravieţui. Cioran afirmă cu stoicism soluţia verosimilă pe care a adoptat-o. O soluţie simplă, de bun gust: “Ce faci de dimineaţă până seara? Mă suport.”

Www.seitaamaphotography.com

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

Blog at WordPress.com.

Up ↑

<span>%d</span> bloggers like this: