Numărul 12: Inimă albastră

Copyright @DCS 2021

De ziua internațională a poeziei, 21 Martie 2021

Imaginează-ți o inimă mare în care încape tot Universul. Plină de praf
Oameni Și restul.

Privește-o cum nu i se dictează ce simte. Durere
În limite.

Ascult-o cum răzbate să trăiască. Noapte
De-o doare la bască.

Întreab-o cum poate să cuprindă atât. Oameni Dragoste
Ce-i stau până-n gât.

Atinge-o într-un fel pe care ea nu-l cunoaște. Timp
O lupta întreagă din fapte.

Oprește-o acolo unde o simți mai aproape. Timp
Toate închise sub pleoape.

Ș-acum, imaginează-ți o inima mare în care încape tot Universul. Privește-o cum nu i se dictează ce simte. Ascult-o cum răzbate ca să trăiască. Întreab-o cum poate să cuprindă atât. Atinge-o într-un fel pe care ea nu-l cunoaște. Și-oprește-o acolo unde o simți mai aproape.


Episode 1 : Matt Donovan – TVD: The Vampire Diaries – “When enough is enough?”

Copyright @DCS 2021

Written by DCS and DIS

Disclaimer: This article is a form of satire and should be treated accordingly.

I am wondering… is there anyone out there actually on team Matt?!

What a character!… what a show!

The first time I watched TVD, I didn’t pay much attention to him. He started off as a deuteragonist but at the same time he was portraited as a love interest, confident and then was transformed into a recurring character, who surprisingly survived till the end of the whole TV series, as a human being.

Matt was there to serve a purpose; portraying the average good looking guy with nothing upstairs, but who would have made a good husband if all that you wanted as a girl was to graduate, get married, have kids and live forever in the same little town, Mystic Falls. He was in a relationship with Elena and they were happy together. the same time, Elena was portraying the silly little teenage girl, who seemed to be curious about discovering life. The series brings together two of the most powerful vampires in the world: Stefan – the protagonist and Damon – the antagonist. The Salvatore Brothers.  Elena falls in love with Stefan, who seems to be more attractive than Matt, due to the fact that he is a vampire. He is good looking, has super powers and takes her under his protective “wing”.

The dream of any teenage girl: dating the ideal hot smart good looking guy, who is better than anyone else in the school. So was Stefan.

Therefore, Matt’s masculinity was overpowered by supernatural forces and people already started to see him as a looser.

Was this fair for his character? Well, I do not think the audience actually cared. The story was not about Matt, but about the two brothers and Elena, so the fact that no one “fought” for his character is because he was designed to serve a purpose, rather than have a huge impact in the life of the main characters of TVD.

Still, somehow, characters developed sympathy for him and that’s one of the reasons why he stayed on the show. In order to portrait Damon as the bad guy, you need reasons to be angry at Damon, but was there actually anyone angry when Damon tried to kill Matt? Or was it quite the opposite, meaning that the audience wanted Damon to kill Matt, but then had a conflict when thinking how Elena would fell about this?

Another question that troubles me is how would TVD have evolved if Matt Donovan was not a part of the cast for the entire series?

I did not really see the unique point of sale so to speak of this character. Really now, thinking of all the events happening in this series, I am wondering who has this character on top of the producers’ mind when thinking of a meaningful moment? Could we find any memorable moments when this character’s presence had an unforgettable impact on the course of events? On any scene what so ever? What type of character is he?!

Background? He has no meaningful impact on the turn of events that actually kept the audience of the show feeling the drama happening in there.   

So maybe a recurring character? He certainly appeared on this show way more than needed.

Why did he have so much screen time? This is what I have been asking myself constantly after seeing him in Season 1, when let’s say he had a reason to be there. Being Elena’s ex, the good guy who always supported her, a shoulder to cry on, a supportive friend for Elena, Caroline, Tyler.

Even in season 1… surpassingly his love for Elena, jealous of Stefan, he ends up having a love story with one of her best friends? What moral, good guy does that? I mean he had a photo with Elena along with his sister’s, in his room and had Caroline on his sofa…

The part where Caroline sings for Matt in season 2? Lovely. Why did that scene exist? I personally, did not feel the feelings between them as a love couple.

Season 3 was a revelation of the so called love story between Matt and Caroline when out of the deepest love for Matt, she falls for his best friend Tyler. So Matt goes back to square one, only this time having had his heart broken by both Caroline and Tyler. Instead of a progression of his character, he is hurt and is portrayed as the lonely boy, who tries to find his way in a world where vampire and werewolves seem to attract the hottest girls.

At the end of season 4, he becomes the love interest of a vampire, after he made clear throughout the entire show how much he hated vampires, considering them monsters, only to this very point, when he ends up kissing an original vampire, who probably was more dangerous than Stefan and Damon put together : Rebekah Mikaelson.

Now that is what I call a twist of events. So just when I thought Matt would finish his part on TVD, he reaches the only moment of glory of his entire path, by dating an original ‘monster’. You’ve  probably noticed by now, I am not a big fan of Matt, but I saw an opportunity to save this character from the lonely, boring, reserve-option-boyfriend, when the plot brought him together with Rebekah. Picture this: Matt, the only ‘normal human’, surrounded by supernatural creatures, reaches the cold, stone heart of an original vampire. Too much fiction? Sure it is.

If only the script made Matt an evolving character, taking him out of the misery and loneliness, by making him leave everything behind, as he didn’t have much anyway, and start living a little more adventurously with Rebekah. He could have complemented her with his humanity and she could have shown him a totally different perspective of life.

It was not meant to be this time either for Matt. This time or any other time whatsoever.

I find particularly intriguing how this character was shaped to exist in a world, in a city full of supernatural creatures, with no incredible skills, most of the time feeling out of place and alone. Sometimes I think this character would have been the perfect candidate for suicide. Yet, he ‘rises’ and becomes a sheriff. He, out of everyone, becomes the protector of Mystic Falls, the city owned by the supernatural. How was he protecting ‘his’ city? By kicking the supernatural out? Why would anyone listen to him in the first place?

The most crazy thing about Matt is that he somehow manages to stay alive just by being a simple human being, whilst the original vampires die.

How out of proportion is this? The very creators, the most powerful originals die, but he stays alive ! It is simply mind-blowing that after everything, one of the main characters, the protagonist, Stefan, dies. It is hard enough to comprehend how Elijah dies while this human stays alive, nevertheless Klaus.

To conclude, there is way too much to explore about the character of Matt Donovan and this will be done throughout the next episodes.

Sources (photos):

Cute Guys: Image (

latest (800×532) (

Published works

Poetry and essays:

“Wonders of the British and American Culture and Civilization”, Coordinator Florina-Jasmine Niculescu, “No better role model than Bill Clinton”, Constanţa, Publishing House Crizon, 2013, p.164-173

“Conexiuni”, poem “Luceafărul meu mult iubit”, Sibiu, Casa de cultura a Studenţilor Sibiu, Publishing House Editura Universităţii „Lucian Blaga”, 2013, p.68-69

“Peregrinări”, poem “Să te mai iubesc încă o dată“, Online 6th Edition, Dublin, 2014, Pg. 78, Poem 66

“Poezii pentru sufletul meu” Magazine, Nr.4 /2020, poems: “Femeia cu tatuaj în suflet”, “Portretul unei iubiri apuse”,”Sonete”, p.26, Montreal, 2020

“Antologia universum”, Second Volume, poems: “Testament”, “Iubirea cerului și a pământului”, “Testamentul lui Dumnezeu către lume (sau scrisoarea Lui înainte de Apocalipsă)”, Montreal, p.344-349

Numărul 11: Suflet muribund

Copyright @DCS 2020

Plutesc în vid
Mă-nec în sufletu-mi deşert arid
Fără să vreau, mă sinucid.

Prosper şi zac
Mă lupt cu-al timpului atac
Eu nu mai pot să zic nimic. Şi tac

Iar cerul se desprinde-n două
O lume mie, o lume nouă
Fără vreun rost. Doar plouă

Şi visele îmi sunt urmate
De-un dirijor, şi blestemate
Să nu fie pe veci uitate!

Plutesc în vid.
Mă-ntorc în sufletu-mi deşert arid.
Şi-o iau din loc. Încet, timid…

Numărul 10: Of, unde ești tu, Sarasvati?

Copyright @DCS 2020

Of, unde eşti tu, Sarasvati?

Răpus de vanitate, mergând printre păcatele-mi deşarte

Pe drumul spre infern, lângă izvor, tot căutam s-aud stinghere şoapte.

Of, unde eşti tu , Sarasvati?

Pe munţii ce se revarsă în ocean îi caut fără hartă

Şi nu văd decât cercuri verzi-albăstrui ce-mi hrănesc speranţa deşartă.

Of, unde eşti tu , Sarasvati?

Îmbătat de parfumul de lotus, pe ale lui pure petale

Îmi scriu cele patru tristeţi , gânduri ce mi-au fost fatale.

Of, unde eşti tu, Sarasvati?

Hămesită, mă hrănesc cu miere, până ce mă prăbuşesc

Tăindu-mă, las sângele să curgă, spre râul tău, cel îngeresc.

Of, unde eşti tu, Sarasvati?

Călcând tăciunii roşiatici, mă-ndrept uşor spre iadul sălbatic

Deoarece ceasul s-a inversat ş-acum bate tac-tic.

Of, unde eşti tu, Sarasvati?

Înghit flăcările, vărsându-mi galbenele poezii

În cimitirul cu pene, până când eu nu voi mai fi.

Of, unde-ai fost tu, Sarasvati?

Text 2: 11 vorbe…d-ale lui Cioran

Copyright @DCS 2020

1. Cioran a văzut lumea ca un simulacru de bunătate. În viziunea lui, timpul nu şi-a putut construi sacralitatea fără spaţiu; ieri, astăzi şi mâine devenind “simple categorii de servitori”. Pentru el, “zilele sunt atinse mereu de sterilitate”, iar omul trăieşte o continuă dramă pentru că şi-a separat timpul de existenţă. Fugind de aceasta, “e apăsat de timp. Şi (..) simte cum creşte în el timpul asemenea morţii.” Delimitează timpul, construind o ideologie separată unui timp “pur, limpezit”, “eliberat de întâmplări, de fiinţe şi de lucruri”, care nu se arată decât “în anumite momente ale nopţii”, ce se simte trecând, constituiind pentru om “unica grijă de a se târî spre o catastrofă exemplară.”

2. Astfel, viaţa îţi poate încadra devenirea. Spiritul apare în antiteză cu viaţa, făcându-i concurenţă: “faţă de orice fapt din viaţă, spiritul joacă rolul celui care strică buna dispoziţie.” Cu toate acestea, descoperă rostul vieţii şi acela că “ea nu are niciun rost; însă fiecare dintre noi găseşte unul.”

3. Din această cauză, omul intervine ca un ambidextru al destinului. Sunt oameni care “caută sensul vieţii” şi oameni care “l-au găsit fără să-l caute”. Dacă omul încearcă să depindă cu totul de Dumnezeu, va “progresa lent, atât de lent” încât nici măcar nu-şi va dădea seama. Dacă omul nu va mai trăi “în umbra nimănui”, se va grăbi, iar “asta-l va întrista şi ar da orice ca să regăsească vechea credinţă.”

4. Deşi Cioran afirmă că detestă omul, nu poate să aibă aceeaşi atitudine şi cu fiinţa omenească. “Detest fiinţa omenească, pentru simplul fapt că în cuvântul fiinţă există, oricât s-ar spune, un ce de plinătate, de enigmatic şi pasionant, însuşiri străine noţiunii de om.” Însă această delimitare îi trezeşte o suspiciune, fiinţa devenind suspectă: “Ce să spui atunci despre viaţă, care e devenirea şi ofilirea ei?”

5. Ulterior, intervine antiteza bine-rău, prin care el doreşte respectarea unei singure direcţii. Aceea a obţinerii mântuirii, pentru a “limpezi îndoitul lanţ al Binelui şi Răului.” Binele este văzut ca un obstacol, iar oamenii ca nişte fiinţe mult prea înapoiate din punct de vedere spiritual pentru a putea admite acest fapt. Pe de altă parte, Răul se individualizează, separându-se de “indiferenţa originară”, luându-şi “timpul ca pseudonim.” Pentru a obţine mîntuirea însă, oamenii trebuie să creadă în morală, căci doar aşa Răul va muri “istovindu-şi vitalitatea”.

6. Libertatea apare astfel ca un dar, un dar al înţelegerii vieţii. Va fi liber doar cel care “a descoperit zădărnicia tuturor punctelor de vedere” şi eliberat doar cel care “a tras din asta consecinţele.” Verbul “a simţi” va capăta un dublu sens, acela de a înţelege trăirea, dar şi de a înţelege realitatea. De aceea, Cioran afirmă: Simt că sunt liber, dar ştiu că nu sunt.”

7. Intuiţia se manifestă ulterior libertăţii, venind în completarea ei şi delimitarea fiinţei omeneşti. Cioran a considerat că există două feluri de inuiţie: cele originare (Homer, Upanişade, folclor) şi cele târzii (budhism Mahazana, stoicism roman, gnosticism alexandrin). Aceste inuiţii nu sunt mai mult, nici mai puţin decât nişte “fulgere primare şi palide licăriri”, ce duc la trezirea conştiinţei şi “plictiseala de a fi treaz”.

8. Omul îşi construieşte astfel imaginea, spunând ceea ce a vrut să spună. Trebuie însă să lase “o imagine de sine incompletă” este considerată de Cioran ca fiind “o regulă de aur”

9. Din dorinţa de a-şi defini devenirea şi a-şi motiva existenţa, omul se întoarce spre Dumnezeu. Cioran îl vede pe Dumnezeu ca o boală: “o boală de care te crezi vindecat pentru că nu moare nimeni din cauza ei.” Îl defineşte pe Dumnezeu ca fiind “intervalul dintre două bătăi ale inimii”, oferindu-i ambivalenţă, dar cu toate acestea există şi inimi în care Dumnezeu nu poate privi “fără a-şi pierde inocenţa”. În ideea autorului, Dumnezeu este, “chiar dacă nu este” şi încearcă să-şi explice cum va putea El să-l înşeleagă cu adevărat pe om: “Va putea duce Dumnezeu toate lipsurile mele? Va putea să se urnească sub povara atâtor tristeţi?”

10. Definindu-l pe Dumnezeu, omul va înţelege mai bine moartea. Pentru Cioran, moartea “este savoarea existenţei”. Omul pare să accepte ideea de a muri, dar nu şi “ceasul mortii”: “să mori oricând, numai când nu trebuie să mori, nu!”. Astfel, fiinţa omenească conştientizează că poartă “nu numai viaţa sa, ci şi moartea sa”.

11. Astfel, nu-i va rămâne omul decât o singură soluţie, pentru a putea supravieţui. Cioran afirmă cu stoicism soluţia verosimilă pe care a adoptat-o. O soluţie simplă, de bun gust: “Ce faci de dimineaţă până seara? Mă suport.”

Text 1: Traseul minciună-seducţie-ură

Copyright @DCS 2020

Bibliografie: “3 eseuri”, Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013

În lucrarea sa, Liiceanu a vorbit despre trei lucruri “pur omeneşti”: seducţia, minciuna şi ura. Acest traseu porneşte de la ipoteza ca numai omul poate minţi, că orice om este apt de seducţie şi că ura este un proces desfăşurat în diferite forme, ce pustieşte “sufletele oamenilor şi relaţiile dintre ei”.

Ce au în comun? În principal, manifestarea în legătură cu alte persoane. Omul se petrece în limită şi astfel, afirmarea limitei proprii se face prin conectarea la limita unui altui individ[1]. În afara limitelor stabilite, entităţile prezentate nu ar mai genera o esenţă primară.

Aşadar, minciuna poate fi imaginată ca “un instrument divin care se perverteşte deîndată ce capătă utilizare umană”.

Minciuna îşi pierde sensul privat (A îl înşeală pe B, X îl minte pe Y), căpătând un sens “public”, adică la minciuna “colectivă”. Ca ideologie, dar şi ca manieră, datează din 406 a.Chr., regăsindu-se într-un dialog dintre Odiseu şi Neaptolem(Ahile), în piesa Filoctet a lui Sofocle. Atunci lumea greacă avea deja instalată pe plan politic vârsta istorică a minciunii. Se arată treptat transformarea de la “minciună” (to pseudos) la “faptul de a spune mincuni” (to pesude legein). “Ecuaţia lui Odiseu” are ca scop vicleşugul şi ca mijloc trucul, cuvântul pervertit, minciuna., în comparaţie cu “ecuaţia lui Neaptolem” (numită şi ecuaţia lui Ahile), ce are ca scop biruinţa şi ca mijloc fapta.

Înainte de Sofocle, Platon a realizat şi el un dialog intitulat “Hippios Minor”, având ca subtitlu “Despre minciună”. A fost scris în jurul anului 395 a.Chr., în dialog apărând iar aceeaşi eroi, Ahile şi Odiseu, însă acompaniaţi de vestitul sofist, Hippios. Odiseu este caracterizat ca find “cu mai multe feţe”, având un potenţial de schimbare masiv, redat peste aproape un deceniu printr-o “ecuaţie” intransingentă.

Dacă absorbţia minciunii a fost realizată în prima parte a eseului, în cea de-a doua parte Liiceanu vorbeşte despre legătura dintre minciună şi România. Minciuna nu mai rămâne într-o formă imprevizibilă, ci “fundamentală şi repetitivă”, prezentată ca o ideologie. O minciună “constantă, monotonă şi bine articulată”.

Cel minţit este indus în eroare, iar mincinosul capătă o forţă de înşelare. În prezent, minciuna este legată de istorie, România fiind “o ţară încăpută pe mâinile Spânului” şi în care Harap-Alb “rămâne anonim”. Deci, plasăm România în “zodia Spânului”, o zodie a ironiei, în care Harap-Alb e redus la tăcere. Finalul este unul previzibil, aşteptat, în care toată lumea află că Spânul este Spân şi nu este Harap-Alb.
Spre deosebire de minciună, seducţia apare în schimb prezentată “ca o formă de putere”, redată prin esenţa ei de ambiguitate. Avem de a face cu o seducţie divină, a iubitorului şi a maestrului şi cu o seducţie demonică, lipsită de iubire şi care-l face pe cel sedus să se piardă.

Oricine este apt pentru seducţie. Avem ca exemplu pe Margareta care îşi doreşte să fie sedusă de Faust sau pe Romeo care se simte amorezat încă înainte de a o înâlni pe Julieta.

Platon a deschis astfel un diaolog între spirit şi carne. Rezultatul este unul singur. Persoana iubită şi sedusă nu e este decât diversiunea pusă la cale aici, “pe pământ”, astfel încât spiritul se poate îmbarca pentru marea călătorie spirituală. Seducătorul şi sedusul sunt văzuţi ca legătura dintre “aici” şi “acolo”, pentru a-şi fixa permanent ţelul călătoriei lor. Deci, Platon vede seducţia ca o strategie plasată “înauntrul iubirii pentru Idee“, cuprinzând transcendenţă.

Din punct de vedere spiritual însă, Iisus este cel care ne seduce, facându-se egal cu omul, venind în locul unde se află omul pentru a putea seduce. Singurul nesedus rămâne însuşi El. Per a contrario, seducţia Satanei funcţionează mereu de partea “cărnii”. Diavolul, Diabolos, “cel care separă”, vrea să se seducă separându-l pe Iisus de “dughul sfânt” (pneuma).

Ura, în schimb, marchează însăşi istoria speciei umane, născută dintr-o crimă. Primul fiu a lui Adam şi Eva, Cain, îşi omoară fratele, Abel, lăsând moştenire un traseu invidie-ură-crimă. Ura cainiană începe să se deosebească de celelalte feluri de ură, definitivându-i complexitatea, deoarece este o ură împlinită doar prin crimă, aşa zisă o ură “în forma ei originară”.

Privindu-l ca sentiment ce îmbracă o formă paroxistică, ura totuşi are limitările ei. Fiind încadrată într-o ideologie, ea izvorăşte din om şi poate îmbracă mai multe forme: ura de clasă, ura de rasă, chiar şi ura naţională. Paradoxal însă, rămâne impresonală. După cum afirma şi Heidegger, eul autentic se va pierde din clipa în care Dasein-ul uman este obligat să supravieţuiască într-un spaţiu public.

În concluzie, traseul parcurs de Liiceanu este unul “mincinos”, “seducător“ şi “de urât“. Nu te aduce într-o extremă, dar nici tu te coboară. Îţi prezintă faptele aşa cum sunt, dintr-o perspectivă filosofică, realizând un adevărat simulacru. Însă este un simulacru care cu siguranţă merită citit şi răsfoit până se ajunge la o saturaţie de atâta minciună, seducţie şi ură…pentru că, până la urma urmei, aşa cum afirma şi Persius, tot “sufletele înconvoiate spre pământ suntem” şi tot “lipsite de fior divin”.

[1] Pagina 121, Capitolul VIII, 1.3. Norma juridică implică un raport intersubiectiv “Teoria generală a dreptului”, Ediţia 3, Nicolae Popa, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008

Numãrul 9: Ultimele dimineţi galbene

Copyright @DCS 2020

M-am închis în templul sufletului tău

Şi nu mai plec de aici niciodată.

Pereţii mari de catifea mă strâng şi-mi şoptesc

Că orice urmă de dragoste îţi este luată.

Cerul se-nchide într-un trandafir de foc

Lăsându-şi testament ultimele ploi drept cuvinte.

Demonii mă prind în patima ta nedesluşită

Rupând cu sete din visele mele sfinte.

Altarul arzând aprig va fi locul unde

Fac dragoste cu o cobră însetată.

Muşcăturile ei sunt scrisori înapoi spre rai

Ce-ţi vor reda negreşit fericirea furată.

În camera părăsită a secretelor tale

Manole va redecora alături de mine.

Când te vei trezi, nu vei şti că acestea ţi-au fost

Ultimele dimineţi galbene născute din suspine.

Numărul 8: Scrisorea 1

Copyright @DCS 2020

HB : Post Mortem

Un monolog surd

Motto: “Orice te ajută să ventilezi…”

Să intru în piscina aceea, să am în gând doar paharul de vodka de pe marginea ei și țigara clandestină… abandonată acolo, în scrumieră, lângă o brichetă cumpărată din Paris pe care nu am folosit-o niciodată.

M-am lăsat de fumat, dar pofta există. M-am lăsat de băut, dar pofta există.

Să scriu aceste rânduri cu gândul la scena în care D. credea că se va sinucide și-i treceau prin cap o grămadă de gânduri, dar ca autor știam că va fi scoasă foarte repede la suprafața apei și nu va fi lăsată să moară. Scopul nu era să moară, scopul era să vadă cât de mult își dorește să lupte pentru viața ei. Știam că este doar un joc și că de acolo începea adevărata acțiune.

Să retrăiești ceva ce ai scris cu anii în urmă și să simți fiecare moment.

Să simți solitudinea lui D., a unui personaj, pe care l-ai creat, în cel mai pur detaliu, sa îi simți fiecare moment depresiv, fiecare doză de adrenalină și să te gândești ca om, retrospectiv la dessin-ul uman… să cunoști fiecare criză a personajului pe care îl scrii înainte să o trăiască, cred că este cel puțin o formă de artă.

Să atingi paroxismul, doar prin felul de a fi. De a respira. Să trăiești un personaj pe care l-ai creat, în anumite momente, în anumite rânduri, să te umple goliciunea lui.

“Să te culci cu un gând și să te trezești cu o idee…”

Să construiești un personaj care devine criminal în serie și căruia să-i simți inocența în primă fază…

De asemenea, să fie ca personajul creat de mine să fie descris de către altcineva – co-autorul meu, în cele mai perfecte detalii, prin prisma personajului său, care întruchipează răul etern:

Îmi place totuși disperarea ei, are un parfum atât de dulce…Aproape că-mi aduce aminte de ceva…trebuie să o las să se simtă…abandonată.”

Ulterior, singurul lucru pe care ți-l spui, fiind scriitor, autor și co-autor, când încerci să găsești liniște în tot haosul pe care îl trăiești este… să nu lași artistul din tine să ardă, niciodată, căci dacă arde artistul, cerul va plânge iar. Iar ploaia lui e surdă…

Va urma

Numărul 7: O floare rară

Copyright @DCS 2020

Când Dumnezeu a creat lumea,

A creat și florile,

Si cel mai probabil A șoptit

Ca parfumul rar de liliac

Să emane etern, mereu la răsărit

Având ca promisiune, zorile…

Iar uite așa a apărut

Liliacul în grădina mea,

Al primei dragoste simbol,

Căci doar este făcut,

Să stea

Într-o regală vază de alamă,

Ce va sluji pe veci doar o ființă

Și aceea ești chiar tu,

Da, mamă….


Blog at

Up ↑